Se aseaza pe scaun, in fata oglinzii, in fata lumii,
Isi ridica ochii din podeaua prafuita, isi strange pumnii,
Se gandeste, in oglinda ii apar chipuri de mult plecate,
Cu mainile atinge acea oglinda, darama zambetele taiate.
Pe o coala plina de cerneala, se zareste o urma de sarut,
Privirea o gaseste, isi exprima bucuria ca un mut,
Si totusi vrea sa vorbeasca, o voce se aude, miscarea buzelor lipseste,
A devenit o alta voce, cea in care sufletul nu se mai regaseste.
Atinge manerul unicului seltar, deschis va fi pentru ultima oara,
Descopera un ac ruginit, si un fir de ata neagra, si arcusul de vioara,
O amintire aluneca pe acesta,masca ce iubirea i-a insuflat o alta figura,
Ata e luata si acul la fel, iar buzele incep sa fie strapunse incet, iar sangele picura.
Lacrimile apar, nu de durere, doar pentru dorinta de a putea vorbii cu sufletul,
Si dupa ce isi insuseste tratamentul propriu, olinga se sparge, doar cortine sunt in fata,
Se ridica, scaunul cade pe podea, el isi apuca papusa, care nu i mai era aproape,
Sta in picioare, nimeni nu-l aude, nici el macar, sufletul a murit, voce nu mai are,
Inghite ultima clipa de viata, si ajungem la ultima intrebare.....
Miscare, sentiment, zambet, sau voce? nu e o dilema...cu toti avem acea voce interioara,
Ce ne invata tot, chiar si a iubi pe cineva, si ne inchide ochii , inainte ca si ea sa moara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu