Campia diavolului autist

Frica mea a inceput,
Sa recunosc, nu as fi vrut,
Vazut- am toate cele aici,
Pierzanie, durere, putrefactie,
Umanul chip insa m-a prins,
Iar intruchiparea m-a cuprins,
De-n data ce el m-a atins.

Prin iarba sangerie mergeam,
Coltii ravneau dupa suflete incarcerate,
Campia streapa bolborea de pacate,
Minciuni, desfranarii si dorinte de iertare,
Axon golapa in negrul sau eternic,
Dorea scalpuri sa devoreze,
Si maxilarele sufletelor sa rumege,
Iar prin blana sa neagra!
Sangele sa fumege.

Scromonea cu copitele in campia mea,
Il mangai coama si il calmez,
Ii soptesc sa aiba rabdare, foame o sa- I stavilesc.

Viermii mi gadilau talpile, lenesi si grasi,
Imi netezesc fruntea si astept damnatii..

Printr-un sunet puternic si un praf gri,
Rasare din campie o forma umana,
Alaturi de o vulpe polara, micuta,
Aveam sa aflu ca o cheama Artica,
Iar ochii ei albastrii erau plin de mistere,
Secrete si torturi pentru toti demonii,
Cheia catre coridoarele reci, unde aveam sa ma aflu,
Torturat, osificat, insangerat si umanizat,
De cel care era stapan peste non materie,
O planeta pulsar, in chipul sau de masca,
Ce dorea si vana cele mai putrede suflete de aici dar si de pe campiile calde a Edenelului.

Cu fiecare pas, urmat de a lui vulpe,
Imi transforma campia, in soare, stele,
Marmura rece, inapoi la campie, din viermi flori,
Din copaci verzi, in sufletele atarnate aici,
In diavol, in om, din pacatos in nevinovat,
Din durere I placere, din lacrimi in ras,
Axon alerga spre ei, ba era ingropat, ba minz,
Ba cioara, din noi vis, campia mea era devastata,
In pasii lui, nimic mort, nimic viu,
Eu stau rece, cu ghiare adanc bagate in tarana,
Bolborosind a sange, a apa, a lava, a sudoare,
Ma izbesc de marmura rece, in a lui coridoare,
Se apropie, il privesc din ce in ce mai bine,
Nu mai recunosc nimic, sa cred nu mi vine,
Campia e de nerecunoscut, are elemente noi,
Adie vantul, zaresc lumina, picura cu roua,
Si aud: Axon, si tu! Asta e o campie noua,
Iar eu doresc sa vorbesc cu voi,
Sa mi dati niste suflete, de dincolo, din noroi,
Si lasati glumele cu urletele si cu strigoi,
Caci si eu va zaresc, si suntem aici doar noi,
Eu sunt Uttler, si mi tineti sufletele aici!
Coridoarele sunt gata, nu mai trebuie damnate,
Eu le iau, le reincarnez, pe aceste suflete vanate,
De dincolo de lacrimi, vicii si a le lor pacate,
 vor pleca pe drumurile mele strambe si pavate.

Clipesc, dispare, insa ramane vulpea alba,
Astept... in tacere, admir creatia usor bizara,
Si cu frica sa nu ma tortureze iar,
Astept aici, ca si vulpea sa dispara,
Si sa incep sa ii trimit suflete cerute,
Axon schiopateaza, catre mine ncet,
Eternitatea incepe sa doara,
Ma simt atlfel, ma simt aici.
Stapan din mila, pe o campie indepartata.